Bunica

de Nicolae Labis

Cu doinele batrane, dureri de-odinioara
La ceasuri moi de seara imi suna in auz.
Din lacrimile noastre am insirat prin tara
Colane nesfarsite de purpuriu hurmuz.

Eu m-am nascut acolo pe unde muntii canta
Cand vantul se avanta prin codrii cei merei.
Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfanta
Si-aveau si muntii lacrimi pe-obrajii lor de stei.

In nopti de toamna, ude, tipand cand se perinda
Cocoarele-n siraguri inalte si subtiri,
Sfioase caprioare mi-alunecau in tinda,
Oglinda sa-mi intinda noptatice priviri.

Ori poate numai buna le aducea cu cantul
Ce se-nvartea ca vantul prin vatra fara foc;
Prin aer, ea c-un deget imi zugravea pamantul
Povestilor din tara de aur si noroc.

Simteam deplin eu oare atunci monotonia
Vietii mele triste, hranite cu povesti
Si cantece-auzite, pe cand prasea mosia
Bunica mea si alte slugi triste, boieresti?

Ori banuiam eu oare, cand coada sapei grele
O lustruiam la unca cu slaba palma-a mea,
Ca stropii de sudoare si munca bunei mele
Nu sunt nici pentru mine si nu-s nici pentru ea?

Cand granele balane se incarcau in care
Si se topeau spre curtea boierului, sub damb,
Ea alba si tacuta, cu furca-n brau, pe zare,
Privea imensitatea pustiului din camp.

In ceasuri moi de sara, dureri de-odinioara
Cu doinele batrane mi le-amintesc in sat...
De unde este buna, ea nu mai poate iara
Sa cante cum odata pe prispa mi-a cantat.

Dar suiera ciobanii si bat la stana canii,
Tractoarele cu sara se-ntorc vuind pe drum.
Mai canta-mi, buna, cantul prin fluierele stanii,
Sa inteleg mai bine lumina de acum.




Bunica


Aceasta pagina a fost accesata de 3251 ori.