Singular si plural

de Nicolae Labis

(Amintiri despre prima iubire)

Din fumul de tutun, aureole
Se inchegau deasupra capetelor noastre,
Un orator de la tribuna ne privea
Pe noi, martorii marilor rabdari.
Eram pe punctul de a adormi
Iar el vorbea tot mai patetic despre sine.
-Eu, care-o viata intreaga-am suferit,
Eu, care m-am zbatut nestiutor
Dar totdeauna am visat aceste zile,
Eu, care astazi nici nu pot sa dorm
Gandindu-ma la lupta clasei noastre,
Eu, care chiar si sangele mi-as da
De-ar fi nevoie! (Poate n-o sa fie)...

-Asculta, am strigat, ne-ai plictisit -
Sfarseste cu palavrageala asta!
Nu ne intereseaza cine esti -
De altfel stiam si noi cate ceva...

Din fumul de tutun, aureole
Se inchegau deasupra capetelor noastre
Si oratorul la tribuna ne-a vorbit
Noua, martorii marilor rabdari:

-Noi, care-o viata-ntreaga-am suferit,
Noi, care ne-am zbatut nestiutori
Dar totdeauna am visat aceste zile.
Noi, care astazi nu putem dormi
Gandindu-ne la lupta clasei noastre
Noi, care chiar si sangele ne-am da...
In ceea ce spunea, nu era el
Nici noi, martirii marilor rabdari,
In felul cum spunea era doar el,
Nu noi, martirii marilor rabdari.
...
Si alta data, intr-un miez de noapte,
Intr-un tomnatic miez de noapte de furtuni
Cand ascultam nelinisti la geam
Cum brazii cad bufnindu-se-n paduri
Intr-un tomnatic miez de noapte cu furtuni
Nervos eu am deschis o carte galbena
Si-am inceput sa citesc fara sa stiu.

S-au contopit deodata tropotele ploii
Si bufnetul copacilor cazuti.
In rapait de tobe,
In dangate de gong.
Si am vazut in fata mea cum se arata
Barbatul scund si indesat
Purtand un cap frumos pe umerii puternici,
Cu buze voluptoase, netezite de pocal,
Cu ochii plini de-o-nflacarare trista,
Cu fruntea ca o bolta de templu urias.
Intre noi doi plutea un fum albastru,
Iar pletele ii fluturau ametitor.
Si-a inceput sa-mi povesteasca despre sine...

Dar ochii lui de dilatau, imensi,
Si-n unda lor au inceput sa joace
Dumbravile cu tei tremuratori,
Adancii codri cu copacii vii
Prin care rasuna ca un descantec
Nocturna cavalcada-a lui Arald,
Poienile cu flori albastre-n luna
Si luna rasucita in valtori;
Apoi deodata am vazut un chip
Cu parul blond si brate diafane
Asa cum ar fi fost Melancolia
Pe cand umbla-ntrupata pe pamant.
Si cum afara tropotele ploii
Si bufnetul copacilor cazuti
Se contopeau in rapait de tobe.

In dangate de gong,
Eu am vazut in ochii largi profetul
Ce tuna strigat de nemultumire,
Am mai vazut orase-acoperite
Cu mantii mari de flacari falfaind,
Multimi invartejite ce se-agita,
Iar peste toate, zambetul amar
Al bunului profet dezamagit.
Era acolo-ntregul univers,
Cu sori bubuitori, cu astre stinse,
Cu fluvii, cu orase si pasuni,
Cu dragoste mereu reinnoita,
Cu mine si cu dansul, mai ales.

Intre noi doi plutea un fum albastru
Iar pletele ii fluturau ametitor...
Si el era adevarata poezie,
Si el era mai mult decat atat.




Singular si plural


Aceasta pagina a fost accesata de 2236 ori.