Confesiuni (II)

de Nicolae Labis

Am fost stup de pofte si de miere,
imi frangeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gandurile, mainile ridicau tacere
si melancolie densa si putere
Spre multiplicata fata ce ma cere

Pentru vesnicie, pentru inviere -
Veverite albe lunecand pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o imbun?

Ai venit cand toamna soarele-si sugea -
Astfel niciodata n-are sa-i mai suga
Razele-i lucide. - si asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a ruga.

Ai tras podul, poarta. si zidiri roscate,
Crenelari severe, iederi in apus,
inchizand atatea fumuri inelate,
Puritati de pacla stransa sub lacate,
si valtori de sange cu ecou ce bate
in pereti de clopot ceruit, sa-noate
Au pornit; si-n zarea zarilor s-au dus.

Si s-a stins in minte ultimul meu gand.
Parca-mi esti alaturi inca. Pana cand?
Oh, daca putea-voi iarasi sa-mi dezdoi
Amandoi genunchii, cred ca peste noi,
Mie semanandu-mi, soarele si azi
Ar privi cenusa unde-ncepi sa cazi
Neclintit ca-n vara din decisu-i unghi.

Dar pamantu-mi leaga fragezii genunchi.






Confesiuni (II)


Aceasta pagina a fost accesata de 2448 ori.