Ion

de Nicolae Labis

Cand s-a intors din lupte cu iz de fum in gura,
Arat era ogorul - cumplita aratura -
Ranisera tarana obuzele, cu gropi.
Si plopii de pe haturi, tremuratorii plopi,
Uscati si franti la mijloc, pareau ca vor sa beie,
Cu fruntea rastur nata pe margini de transee,
O drojdie de apa murdara si statuta...
Sub soare era coapta recolta de cucuta.

Razboiu-i mistuise tot ce-avusese viu.
I-a infundat parintii in neguri si-n sicriu.
I-a supt cu-a despartirii prapastie adanca
Intaia lui iubire nempar tasita inca.
Acum vedea ogorul muscat de negri dinti,
Ca-i schilod si ogorul ramas de la parinti.

Deasupra, primavara rotea in roiuri, fluturi.
Se intorceau cocorii din sudice tinuturi,
Fierbea sub brazda seva si se urca duruta
In tevile tulpinii vrajmasa de cucuta;
O adiere uda, ametitoare, prinse
Deodata sa destepte din ierburi soapte stinse
Si glia napadita de schije si otrava
Gemea ca o iubita ranita si bolnava
Lui ii venea in brate cu mila sa o stranga
Si ca-n copilarie incetisor sa planga.

Dezmeticit, spre seara, c-un zambet dur pe buze
A ingropat cu ura mormane de obuze,
A netezit pamantul carand tarana-n spate,
Redandu-i sanatatea din plina-i sanatate.

In paclele laptoase lumina se topea
El pletele-si miscase trufas, a primavara,
Si-o lele de vantoasa din cand in cand fura
Samanta de lumina ce-i scapara-n tigara...

(1956)




Ion


Aceasta pagina a fost accesata de 2408 ori.