Mihail Sadoveanu

de Nicolae Labis

Eram intr-o padure uluitor de vie, intr-o padure care soptea inabusit. Si iata ca padurea in iarna, argintie, cu soapta ei,mi l-a reamintit.
Izvoarele, sub panze de gheata, delicate, se leganau la vale, pe nevazutul prund, si in lumina sobra, cu pini si nestemate, cantau unite intr-un cor profund.
In zboruri rotunjite, taiau mari pasari slava; un farmec de poveste se rasfira sub cer; parea zapada calda si moale ca otava, dar zarile sclipeau la fel, sever.
Cu vanturile-n coarne, in goana nebuneasca, zburau navalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreaga padurea romaneasca, si el pasea incet prin iarna ei.
Mi-au mai ramas in minte franturi din timpurile duse? Treceam tacut sub nouri in umbra unor oi. Ce-am mai pastrat din raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi?
Era flamand copilul si oile flamande, dar florile si pomii luceau in chip si fel. Tinea copilul cartea cu palme tremurande. Citea despre Lizuca si-un catel.
In jurul lui, padurea vuia ametitoare si gazele prin ierburi fosneau adormitor. Plangea mioara alba cu plansete amare si, trista, schiopata de un picior.
O mangaia copilul cu ochii si cu gandul, pe cand murea mioara bolnava, pe nisip. O tragica balada canta prin ramuri vantul, o Miorita-ntoarsa in alt chip.
Copilul si mioara s-au sters din amintire, razboiul peste toate a pus un val de fum. Si seceta sapase mai multe cimitire. Pe drum un baietan pasea acum.
Venea din targ spre sate, purtand noi intelesuri, spre-a le-mparti in ceata ursuza de tarani. Venea sa despleteasca stravechile eresuri, un a"om"i de ani.
Se minunau taranii vazand ca nu se teme de ei, de departare, de osteneli, de ger. Ei nu stiau ca visul ii da puteri, pesemne, cand se visa atunci un "clont de fier".
Si daca totusi drumul ii ostenea faptura, vorbea cu Sadoveanu in gand, si-l asculta. Miez fraged de rasura ii inflorea iar gura, si se-ndrepta si pasul, si chipul ii sclipea.
Trosnesc butuci in vatra. In rafturi dor m volume visandu-si existenta inchisa intre foi. Pe-un geam patrunde lacul cu luminoasa-i lume, sopteste-n cupe vinul cu sopotele-i moi.
E-n fata mea, cu parul din flacari de zapada, cu ochii plini de pacle si plini de-nseninari; o alba inflorire de visini in livada, minunea licaririi unei zari.
Nu are nici o varsta. In el sunt mii de oameni, si-ntr-insul anii proaspeti cu totii s-au pastrat Tot pusti raman. Ma aflu acum la un examen si vreau s-arat ca nu-s intimidat.
Sentinta o sa vina. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i apa vrajitelor fantani. Il voi slavi in cantec cum pot slavi doar luna, iubindu-l ca pe muntii, natalii mei, batrani.

(1956)





Mihail Sadoveanu


Aceasta pagina a fost accesata de 2548 ori.